Cine mai poate opri Barcelona din marşul ei triumfal spre depăşirea tuturor limitelor umane şi fotbalistice?

Dacă şi brazilienii, doar cu numele astăzi, de la Santos, crescuţi boem din spiritul Copacabanei, au clacat lamentabil în finala Campionatului Mondial al Cluburilor (0-4), cred că doar extratereştrii în carne şi oase ar putea detrona omniprezenta Barcelona.

Acum, la sfârşit de an sportiv, deschizi orice mijloc de comunicare, radio, tv, internet, şi la sport auzi/vezi/citeşti doar despre Messi, Guardiola sau Xavi. Şi aceşti jucători merită din plin toate laudele.

Deşi este o echipă de artişti, victoriile Barcelonei se datorează unui ingredient esenţial, raţiunea, care i-a făcut pe conducători să elaboreze planuri pe termen lun şi foarte lung.

Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre preşedinţii Barcelonei încălecându-şi luxoasa limuzină şi urlând cât îl ţineau bojocii, să se audă la Madrid, la Valencia şi chiar mai departe: Tikitaka, Barcelona!, pronunţând numele echipei aşa cum se scrie în română.

În schimb, fiecare meci ne demonstrează că Barcelona are cel mai tare Centru de Juniori de pe planetă, de la care promovează jucători la echipa care a câştigat aproape toate trofeele sezonului actual.

De asemenea, nimeni nu ştie cine este psihologul echipei catalane, dar buletinele de ştiri ne spuneau că lui Messi i s-a adus toată familia la Barcelona, pentru a-i crea confortul necesar performanţei.

Aşadar, triumful Barcelonei nu este decât triumful pe toate planurile al raţiunii. Iar jucătorii catalanii sunt extratereştri doar priviţi cu ochii propriei noastre neputinţe de a gândi strategii pe termen lung.

 

Articol apărut pe Blogul lui Ioan Ivaşcu.

Primăvara europeană a echipelor  româneşti are, ca de atâtea ori de-a lungul istoriei fotbalistice, culoare roş-albastră.

50000 de oameni, record de audienţă pe Naţional Arena, au acompaniat într-o atmosferă de neegalat trecerea Stelei în faza următoare a Europa League.

Beneficiind şi de victoria luiSchalkeîn Israel,  2-0 cu Macabbi, golul al doilea al nemţilor fiind marcat chiar deMarica, Steaua a jucat entuziasmant, cu o echipă cipriotă, AEK Larnaca, de care ne temeam prin minutul 66, când era 1-1.

Dupădecepţia provocată de Vaslui, bătută şi eliminată fără drept de apel de Zurich,Steaua a reparat o seară care părea ratată,  împinsă de la spate de unpublic electric, cu sânge roş-albastru.

Meciul a adus în prim-plan un fotbalist de forţă,muntenegreanul Nikolici, care a devenitkillerul ciprioţilor, prin cele două goluri marcate.

Pe vremuri, dacă o echipă românească întâlnea vreodată una cipriotă, ne puneam doar problema scorului, care putea fi de la 4, 5 în sus. Astăzi valorile s-au echilibrat, iarSteaua a tras din greu pentru o victorie de care fotbalul românesc avea nevoie.

Calificare de aurpentru Steaua, iar fiecare suporter dintre cei 50000 din tribune şi dintre  cele câteva milioane din afara stadionului rosteşte în sârbă un emoţionant хвала (Mulţumesc), Nikolici!

Articol publicat pe Blogul lui Ioan Ivaşcu.

Renăscutul Sânmărtean poate fi cheia succesului

Publicul va fi atuul Stelei

Hai Vaslui! Hai Steaua! Luaţi cu asalt primăvara!

 

 

Surse foto: www.onlinesport.ro şi www.gsp.ro

Articol apărut pe Blogul lui Ioan Ivaşcu.

Messi, bucurându-se la un gol pe Bernabeu, în faţa lui Casillas Sursa foto: mundodeportivo.com

Fotbalul este doar un joc ridicol în care 22 de bezmetici aleargă după o minge? Sau, dincolo de această abordare superficială, ascunde poveşti despre oameni, despre destine şi despre civilizaţii?

În această seară planeta întreagă va fi zguduită de un meci de fotbal. Nu, nu vă speriaţi, epicentrul cutremurului nu va fi Naţional Arena, unde, de la ora 20, se va desfăşura duelul titanilor, Steaua-CFR Cluj. Seismul, localizat pe Stadionul Santiago Bernabeu, le pune faţă în faţă pe Real Madrid şi FC Barcelona, care îşi încrucişează pentru prima dată săbiile în acest campionat.

Depăşind teritoriul previziunilor tactice sau al reţetelor financiare, putem identifica în acest meci al coloşilor două moduri de a vedea lumea.

Madridul se mândreşte  cu Muzeul Prado, Barcelona se identifică mereu cu Sagrada Familia. Liniei clasice a Madridului i se contrapune aerul rebel al Barcelonei.

Real Madrid este o sinteză de valori, la fel ca Muzeul Prado, o echipă înainte de toate, subordonată intereselor tactice ale lui Mourinho, pe când Barcelona este creaţia, la început nebunească, unui singur om, Guardiola, care a schimbat pentru totdeauna faţa fotbalului, la fel cum a făcut Gaudi cu cea ridată a arhitecturii.

 

La Real, dincolo de crizele de aroganţă ale lui Mourinho şi vedetismul lui Cristiano Ronaldo, individul se supune grupului şi tacticii, aşa după cum operele de la Muzeul Prado servesc eternitatea artei.

La Barcelona, echipa scoate în evidenţă omul, artistul prin excelenţă, fie că se cheamă, în funcţie de meci, Messi, Pedro, Xavi sau Villa. La fel ca Sagrada Familia, care i-a rezervat lui Gaudi un loc în  istoria lumii.

De la ora 23, Muzeul Prado înfruntă Sagrada Familia, sub măştile a 22 de bărbaţi în toată firea care aleargă bezmetic după o minge.

Aventura la patru ace a Campioanei României s-a încheiat aşa cum a început în septembrie, cu 0 puncte adică. Singurele diferenţe ar fi meciurile jucate, sumele destul de frumuşele care au pornit către portul dunărean şi golurile marcate de oţelari, pentru care degetele de la o mână sunt de prisos. Şi poate dineurile oficiale, la care românii s-au simţit primiţi la masa bogaţilor, ca musafirii mai rupţi în coate din Est.


Singura echipă românească care a participat în Champions League şi nu a luat nimic, în afară de goluri, Oţelul, este acompaniată, în această ediţie a competiţiei, în galeria egală cu 0 puncte de Villareal şi Dinamo Zagreb. Cuvântul cheie al eşecului pe care l-a trăit Oţelul este zbatere, evident inutilă, zbatere pe bancă, la Dorinel, care s-a transmis, prin nevăzute fire către teren, şi care a născut miraculoasa cifră O.


Iar situaţia echipelor româneşti în Champions League este, precum culorile de pe tricourile campionilor României din această seară, albastră spre neagră, deoarece şansele de a mai participa la dineuri oficiale în faza grupelor sunt din ce în ce mai reduse.


Ca să treacă de tururile preliminare, echipele noastre ar trebui mai întâi să joace fotbal acasă, ca să poată emite pretenţii. Parcă retrăim senzaţia de prin 1996 sau 1997, când ne-am luat la revedere pentru vreo 10 sezoane de la cea mai importantă competiţie fotbalistică a Europei.


Benfica Lisabona sau, pe numele ei întreg, Sport Lisboa e Benfica, a fost înfiinţată în 1904. Clubul Oţelul Galaţi a apărut în 1964.


După cum se vede în fotografia de mai sus, deviza de pe emblema clubului portughez, care are doar în străinătate 14 milioane de suporteri, este E pluribus unum, expresie latină care înseamnă Din mai mulţi unul. Până în 1956 a fost deviza Statelor Unite ale Americii.


Oare care este deviza Oţelului? Dar deviza fotbalului românesc?

Pentru că nu au fost cuminţi, moş Raul, Rusescu, le-a răsturnat dinamoviştilor scorul, la doar un minut de la penalty-ul transformat de Marius, care le părea atunci dinamoviştilor moş, Niculae. 

Şi apoi, în a doua repriză, acelaşi Raul, renăscut dintre ruinele Urziceniului, a rostogolit cu fineţe mingea în plasa mai mult decât absentului Bălgrădean. Mihai Costea a  încununat căderea de pe cai mari a câinilor roşii, care au fost victimele unei inexplicabile neputinţe.

Din păcate, ca de fiecare dată, fair-play-ul a rămas doar între graniţele celor 90 de minute, atât înainte, cât şi după partidă conducătorii celor două foste mari echipe preferând înjurătura groasă tăcerii filosofice. Au anticipat meciul prin onomatopee stridente şi au sărbătorit victoria printr-un mieunat patologic, sub privirile pline de salivă ale moderatorilor.


Dar, spre fericirea steliştilor victorioşi, mai sunt şi alte canale TV, iar chiar acum, la câteva minute după meci, pe TVR 1, la valoroasa emisiune Replay se difuzează un captivant documentar despre numărul 7, Marius Lăcătuş.

Dinamo și Steaua se înfruntă astăzi, pentru a 125-a oară de-a lungul istoriei lor, în prima divizie, sfidând un prezent deloc generos.

Deși se află pe primul loc al unei ligi mediocre, Dinamo a dezamăgit la nivel european. Steaua se zbate la mijlocul clasamentului în divizia noastră cea de toate zilele, sperând la o calificare miraculoasă în primăvara europeană, în duelul cu Larnaca.

De fiecare dată când ne găsim în pragul frumos împodobit al unui derby Dinamo-Steaua, amintirea ne joacă feste, forțându-ne să ne întoarcem la vremea viteziștilor de la Sevilla sau a câinilor roșii care se înfruntau, de la egal la egal, cu mai marii Europei, sub bagheta lui Lucescu senior.

Dincolo de regretul după vremuri de mult apuse, remarcăm un jucător exponențial, Dănciulescu, cel care a înscris 200 de goluri în Liga I și care poate deveni cel mai prolific marcator din istoria derby-urilor Dinamo-Steaua. Doar jucătorii ca el ar putea să evite transformarea meciului Dinamo-Steaua într-un duel între fin și naș.

Și ca să nu cad în patetism, îi dau cuvântul lui Fănuș Neagu, care, într-o scrisoare către Ovidiu Ioanițoaia din primăvara lui 2011, regreta decăderea fotbalului nostru:

Dragă Ovidiu Ioaniţoaia,

Sâmbăta trecută m-am ascultat recitând, la TVR 1, poemul în proză pe care l-am închinat, în urmă cu un sfert de veac, jucătorilor echipei Steaua, când aceasta a devenit Campioana Europei.